Soarele trecuse bine de asfințit. Colbul se înălța tot mai misterios de pe Tiro de Pichon ca o vrajă neînțeleasă. Corredor-ul vede că băieții au obosit. Fluieră zdravăn din al său „Acme Thunderer” – îl cumpărase de la Birmingham, într-o călătorie de afaceri – și oprește jocul.

Jucătorii își scutură praful de pe saragüell-ii albi. Câtorva le-au cedat espardenyes; au de cârpit la noapte. În aer plutește o mulțumire ciudată. Cu toții transpirați și sleiți după o zi întreagă de muncă, acești culegători și vânzători de portocale merg acasă plini de voie bună. Nici lor nu le vine să creadă câtă determinare au avut ca să fugă și să dea într-o minge timp de o oră jumate.

Corredor-ul pune mingea în coș, printre cele câteva portocale rămase, și pleacă. Mâine vor avea alt meci.

Fructul pasiunii

Castellón de la Plana, oraș aflat la circa 70 km de Valencia, era în acei ani de început de secol XX o fortăreață a fructelor exotice. Beneficiind de accesul direct la Marea Balearelor, au putut răspândi roadele unice ale pământului lor către întreaga Europă. Ajunși în ploioasa Anglie, au primit la schimb un alt „fruct” la fel de exotic, la care nu aveau să mai renunțe vreodată: mingea de fotbal.

De acest fruct se bucura întregul oraș, de la tinerii muncitori care îl consumau nemijlocit în fiecare zi pe un câmp care este astăzi Parc de l’Oest, până la doamnele și copiii care veneau să vadă spectacolul necunoscut până atunci.

Odată răspândit fenomenul, nu au întârziat să apară echipele. Primul club s-a numit Deportivo și a părăsit câmpul prăfuit pentru a juca pe un teren amenajat în spatele Spitalului Provincial. Imediat a răsărit și rivala, Castalia, care și-a făcut un teren cu ieșire la drumul către Valencia. Era abia anul 1911!

Curând au apărut Obelisco, Regional, Ribalta și Cervantes, ce să mai, o adevărată ligă. Cervantes a devenit campioana regională a Valenciei în 1921, la doar doi ani de la înființare. Castellonenques luaseră jocul în serios.

În căutarea identității

Însă, mai mult decât atât, adoptaseră fotbalul ca pe un bun colectiv, al lor. Noua echipă trebuia să-i reprezinte așa cum erau ei, dârji, inimoși și iscusiți. Astfel a luat naștere CLUB DEPORTIVO CASTELLÓN, în data de 20 iulie 1922. La numai un an distanță, echipa se mută și în casă nouă, pe Campo del Sequiol („Terenul de la Canal”). Între irigații și livezi de portocali, 6.000 de oameni primeau pe 3 noiembrie 1923 vizita clubului numit astăzi Espanyol Barcelona, în amicalul de inaugurare.

Inițial, jucătorii CD Castellón trebuiau să poarte un echipament tricolor, plin de simbolism: verdele câmpiei, portocaliul fructelor pe care le cultivau și albastrul cerului și al mării. Numai că procesul fabricării unor asemenea uniforme de joc ar fi fost prea costisitor, fapt pentru care au rămas la tricouri albe și saragüell-i negri.

În 1925, președintele clubului, Tadeo Mallach, demisionează după ce este acuzat de fani că vânduse un meci cu Valencia. Pe lângă nevoia diferențierii de acești rivali mult mai puternici financiar, suporterii au considerat că albul de pe tricourile favoriților lor fusese pătat, așa că se decide introducerea dungilor albinegre care definesc clubul până astăzi.

Prima mare legendă a clubului a fost portarul José „Pepe” Alanga, de meserie zidar. Fratele său, implicat în războiul dintre Spania și Maroc (desfășurat între), adusese din Africa un elefant de abanos, pe care José îl îmbrăcase în culorile clubului și îl agăța de bara porții la fiecare meci.

Astfel, la fiecare intervenție a impunătorului goalkeeper – căci elefantul îi semăna atât ca anvergură, cât și la urechi – fanii au început să strige: „Molt bé, Orellut!” („Foarte bine, Urecheatule!”). Elefantul a devenit mascotă, mascota – legenda, legenda a cuprins întreaga suflare de pe Campo del Sequiol: deopotrivă jucători, oficiali, fani, s-au regăsit sub această umbrelă: Orelluts.

Totul sau nimic.

În 1930, Castellón debutează în Segunda Division, unde înregistrează două sezoane promițătoare într-o competiție cu nume foarte cunoscute astăzi: Athletic Club Madrid, Real Betis, Sevilla, Valencia, Deportivo de La Coruña. Într-o ligă cu 10 echipe, Orelluts s-au clasat întâi pe locul 5, iar anul următor pe locul 7.

29 ianuarie 1933, Sequiol. Castellón primea vizita lui Oviedo FC, de pe o poziție tare precară în clasament. Oaspeții ajung să conducă ostilitățile cu 2-0, în urma unor goluri controversate, moment în care suporterii nu mai rabdă și invadează terenul, agresându-l pe arbitrul Julio Ostalé.

Federația interzice clubului să mai dispute meciuri acasă. Mai mult decât atât, comite o greșeală impardonabilă: trimite CD Castellón să joace pe Mestalla, stadionul marii și amarei rivale Valencia. Los Orelluts nu le-a venit să le creadă urechilor: „Decât să jucăm pe Mestalla, mai bine dispărem!”. Jigniți de judecata federației, dar demni în onoarea lor, albinegres nu se prezintă la ultimele patru meciuri pe teren propriu și nu numai că retrogradează, dar se și dezafiliază din fotbalul spaniol.

Astfel, livezile de portocali și sequia au rămas lipsite de fotbal vreme de aproape 8 ani, în parte și din cauza efectelor Războiului Civil (1936-1939). În parte, pentru că aceleași efecte au dus și la învierea echipei din Castellón de la Plana.

Fotbal printre epoleți.

Primarul orașului a fost cel care a văzut oportunitatea deschisă de noul regim, care a reorganizat Segunda Division pe un model regional: 5 grupe de câte 8 echipe. Acum, Los Orelluts se confruntau cu Levante, Girona și Mallorca, printre altele, încheind pe un remarcabil loc 4.

Numai că jocul nu se desfășura numai pe teren. Totul era condus extrem de precis de regimul militar, prin generalii Julián Troncoso și (ulterior) José Moscardó. De fapt, sistemul cu 40 de echipe era o manevră temporară prin care armata intenționa să relaxeze atmosfera postbelică, urmând ca din sezonul următor să reducă numărul de cluburi din Segunda la 24.

Însă această reformă a fost realizată destul de arbitrar, pe alte criterii decât cele sportive. Dacă inițial se hotărâse ca ultimele 3 sau 4 echipe din fiecare grupă (după clasament) să retrogradeze în Tercera, la finalul sezonului intrigile și motivațiile ideologico-politice au făcut ca din grupa 1 să plece o singură formație, iar din grupa 4 să mai rămână numai două echipe.

Inclusiv în grupa Castellón-ului, teoretic au retrogradat ultimele 4 echipe, în afară de… ultima, Badalona (a retrogradat sportiv în sezonul următor, karma!). Los Orelluts au avut însă șansa unui om politic care a știut să prindă momentul oportun pentru orașul său, și nu au ratat-o, continuând în Segunda Division exclusiv pe criterii sportive încă din primul sezon.

Sezonul următor a reunit 24 de echipe, distribuite în două grupe. Castellón se califică de pe primul loc în playoff-ul de promovare, însă îl încheie pe poziția a patra și intră la baraj cu Zaragoza, pe care o învinge la Madrid cu 3-2, intrând pe prima scenă a fotbalului spaniol la doar 19 luni după reînființare.

Din glorie în adâncuri.

Dintre cele 11 sezoane petrecute de Orelluts în Primera Division, 6 au fost în anii ’40. Cel mai adesea clasată pe locul 8 (din 14), echipa a înregistrat o campanie absolut admirabilă în 1942-1943, când a încheiat pe poziția a patra, la doar 5 puncte de campioana Bilbao.

În acei ani, fotbalul din Castellón a avut un nume imperial: Basilio. Fost portar junior care a constatat că nu va depăși vreodată 1,54 m, atacantul Basilio marcase 45 de goluri în ultimul sezon dinaintea războiului. Ajuns la albinegros fix la momentul potrivit, a explodat: 90 de goluri în 110 meciuri, fapt ce i-a adus un binemeritat transfer la Barcelona.

Însă deja îmbătrânitul Sequiol nu mai ținea pasul cu fenomenul. Castellonenques hotărăsc să-și mute cuibul tot între apă și livezi, aproape de susurul subțire al lui Rio Seco. Un pârâiaș folosit ca mijloc de irigat de către cultivatorii de portocali, vărsându-se direct în mare, devine simbolul creșterii sănătoase a clubului: de la canalul artificial la fluxul natural, viu, al apei.

Noua arenă, cu o capacitate de 25.000 de locuri, primește numele nimfei Castalia, tânăra care a refuzat avansurile zeului Apollo și s-a aruncat în apele izvorului Delphi, conferindu-i puteri magice. Stadionul se distinge până astăzi ca simbol al sportului legendar prin Torré Maraton („Turnul Maratonului”), înalt de peste 40 de metri. Turnul avea drept scop monitorizarea sportivilor participanți la concursurile de alergat din oraș, amplificarea mesajelor sonore și transmiterea comentariilor sportive prin radio și televiziune.

Însă până și Castalia a fost zdruncinată de tumultul nărăvașului Rio Seco. În septembrie 1949, la aproape 5 ani de la inaugurare, arena este distrusă de inundațiile devastatoare care au dus și la pierderea a 12 vieți omenești. Din maiestuosul stadion a rămas doar turnul, ca un far în mijlocul furtunii.

Vreme de 20 de ani, clubul se va afla în derivă între Segunda și Tercera. Ca o secetă îndelungată, în care oricâtă muncă, sudoare și praf ai depune, coșul nu se mai umple cu portocale. Ca un vis urât, din care nu poți ieși. Se lăsase seara, grea și lungă, peste Castellón.