Ați jucat vreodată fotbal în curte cu părinții voștri?

Știi când te jucai liniștit cu prietenii și vine tatăl tău: „hai, băieți!” și începe cu fente, șicane, replici, un „umăr la umăr” care era ditamai brânciul? Tu încercai „braziliana”, „bicicleta”, nebuneli și el băga direct coasa? Dar știi cum?, numai la limită, la frustrare, cât să nu poți comenta! Cam așa văd eu duelul dintre Coreea de Sud – tânărul, entuziastul, minitehnicus – și Cehia – forța, șiretenia, patina timpului.

Cele două echipe s-au întâlnit până acum fix ca doi moșnegi în parc la table – amical. Întâi ne strângem mâna cordial. Apoi una mie, una ție. Și iacătă a venit ziua cea mare, campionat pă sate: azi îi pă bani, vin ăștia de la județ să ne vadă!

Cehul Koubek e proaspăt pe banca naționalei lui. De șase luni stă precum Kasparov la masa de șah: atent, cu ochii mijiți, urmărind orice vulnerabilitate a adversarului. Se zice că odată, când United a venit să cotropească Plžen, Onana a călcat pe bec fiindcă hâtrul de Koubek le-a zis mânjilor săi să-l șicaneze până o dă de gard. Și a dat-o.

Să fie clar, omul n-are ce pierde. În epoca hiper-correctnessului politic, i-a făcut pe irlandezi primitivi și a zis c-o să-l bage pe Parrott înapoi în colivie. Cum-necum, ce i-o fi ieșit moșneagului la table în dimineața meciului, a bătut la penalty-uri. Și ce să vezi, tot de insulari a dat și în finala barajului. Și tot la penalty-uri i-a scos. Clar, e șansa lui. Douăzeci de ani să aștepte Cehia un Campionat Mondial și să nu se ducă fiindcă nu se încălțase nea Caisă!

Dincolo, la netezeii cu ochi alungiți, avem tânăra speranță (la coreeni ești tânăr până pe la 60 de ani): Hong Myung-bo, om serios, profi, cu manierele la el, un adevărat leader. Băiatul i-a fost căpitan lui Park Ji-sung în 2002, când Coreea a luat locul 4 la Mondialul de acasă. Mai mult, el însuși a fost premiat ca fiind al treilea cel mai bun jucător al turneului, un fel de Balon de Bronz.

Numai că războinicii Taegeuk (dacă nu știi ce e, imaginează-ți un yin și yang roș-albastru; dacă nu-ți poți imagina, uită-te pe steagul lor) s-au cam săturat să meargă și să tot meargă și să tot meargă și doar să vadă buzduganul acela auriu pe care pun mâna numai șmecherii. De 11 ori la rând tot merg săracii și doar de 3 ori au ieșit din grupe. Aia cu 2002 a fost excepția, că în rest se opreau la meciul cinci.

Și atunci, logic, au apelat la șeriful care a condus „generația de aur”. Doar și la noi e la fel. Numai că de vreo 3 ani, de când îl au la timonă, nu prea le convine despre el. Că joacă numai de-a latul, că a băgat autobuzul, că nu dă goluri… din astea. Acuma, adevărul e că țara asta nu prea a mai avut vreodată jucători ca ăștia de azi: șampion UCL, stâlp pe la Bayern, oameni care au ridicat trofee respectabile prin Europa. Și Son, de care nu mai știm mare lucru, decât că probabil, de când cu armata, i s-a cam luat de ture de teren și plantoane om la om.

Așa că misiunea junelui nostru nu putea fi nicicum mai grea. În fața lui stă un om care deja i-a studiat și scamele de pe sacou, pe care-l doare în cot de ce spun babele de pe margine și care se uită la el cu aceeași față cu care i-ar da un sfat de viață și zece sudalme nerepetate. Pe masa lui nu există regi sau regine, iar pionii sunt prea puțini importanți: ture și cai sau lungă și pe-a doua, cum se știe la noi. Piesele lui au avantajul genei zvelte, de munte. Cu vreo doi fundași centrali accidentați, asiaticii vor avea de furcă la centrările și fazele fixe ale cehilor. Probabil, coreenii vor încerca pasă verticală pe caii de fugă, doar că îi așteaptă cei 3/5/7 brazi ai lui Koubek.

Pe scurt, presiunea e pe umerii lui Hong Myung-bo. Și e mare de tot. Deși e ditamai legenda fotbalului coreean (Pélé l-a băgat în primii 100 de jucători ai lumii), a fost huiduit de propriii fani la mai toate meciurile. Mai mult, nici nu i s-a făcut ceremonie de plecare către Campionatul Mondial, așa cum e datina la ei. Dar și dacă se întoarce la Seoul tocmai peste vreo 4-5 săptămâni…?