Era ora prânzului. Dar ei nu vedeau soarele. Încă. Doar îl auzeau cât de aproape era de ei, chiar deasupra tunelului. Clocotea atât de violent, încât nu se puteau înțelege om cu om. Ar fi vrut să-i spună ceva lui Pfaff, dar acesta își tot fixa mănușile nervos. În acele clipe ești doar tu cu gândurile tale…

Și vine clipa. Argentinianul Esposito îndeamnă echipele să urce pe teren. Lui Hugo, cât era el de bărbat, i s-a strâns stomacul. Când a pășit pe prima treaptă, a crezut că leșină. Mai avea încă 50. Soarele strălucea din ce în ce mai tare, aerul se tot rarefia, timpanele îi explodau de urletele celor 110.000 de oameni din tribune. Când a ridicat capul, vedea toată lungimea terenului arzând de entuziasm și apăsare, pentru că intrarea în stadion era dinspre peluza nord. În acea zi de 3 iunie 1986, iadul a avut un nume cât se poate de concret: Azteca.

Azteca, iadul „diavolilor roșii”

Belgia venise în Mexic cu speranțe mari, fiind o prezență obișnuită în fazele finale ale turneelor continentale și mondiale. Dar și Azteca era mai tânără și mai nărăvașă. Avea doar 20 de ani, dar deja deschisese două Campionate Mondiale. La meciul din 1970 dintre Mexic și URSS, a inaugurat și sistemul modern al cartonașelor galbene și roșii. Mereu o deschizătoare de drumuri…

Hugo Broos făcea cuplu de fundași centrali cu Franky Van der Elst. În fața lor, un alt Hugo, Sánchez, și Luis Flores, vârfurile de atac ale Mexicului. Cel mai probabil, „diavolii roșii” au condus ostilitățile partidei, dar mexicanii au marcat în urma a două faze fixe, dominând jocul aerian. Golul nouarului belgian Vandenbergh din minutul 43 nu a reușit să mai schimbe soarta meciului: 2-1 pentru „El Tri”, care vor bifa cea mai mare performanță din istorie în acel an, ajungând până în sferturile de finală.

La rândul său, Belgia avea să dispute finala mică a competiției, obținând un remarcabil loc 4. Hugo Broos, ajuns deja la 34 de ani, se retrage din echipa națională după Cupa Mondială și își încheie cariera după încă două sezoane, la Brugge.

Însă pe tunelul de sub infernala Azteca, undeva în spatele său, în rândul jucătorilor mexicani, se afla un anume Javier Aguirre. Om de bază în angrenajul sârbului Bora Milutinovič, Aguirre se afla în plină ascensiune la CM 1986. Campion al Mexicului cu Club América, mijlocașul de 27 de ani avea să devină eroul negativ al turneului pentru echipa sa.

În minutul 90+10 al sfertului de finală cu RFG, disputat la Monterrey (singurul meci al Mexicului de la CM 1986 care nu s-a jucat pe Azteca!), Aguirre primește al doilea galben. Era 0-0, meciul merge în prelungiri. Lipsită de forța ofensivă și de posesie, naționala „El Tri” pierde la penalty-uri și iese din competiție. Javier Aguirre va rămâne în istorie drept primul mexican care ia roșu la o Cupă Mondială.

Cavalerii templieri

Însă roșul va deveni un aspect pozitiv în cariera lui. Peste ani, după încheierea carierei de jucător în 1993, „El Vasco” (părinții lui emigraseră din țara Bascilor) va deveni „El Bombero”, pompierul chemat de trei ori la rând să salveze naționala Mexicului. Ce-i drept, pompier a rămas, pentru că doar a salvat onoarea, ducându-și naționala numai până în optimi atât în 2002, cât și în 2010 (ceea ce a dus în presa mexicană la o adevărată obsesie a „meciului cinci”, pe care El Tri par să nu-l mai atingă; unde mai pui că noul format al competiției face ca meciul cinci să fie acum meciul șase!).

Între timp, Hugo Broos se lansează în antrenorat în campionatul belgian, direct la marile forțe: Brugge, Anderlecht, Genk. A câștigat 3 titluri și două cupe ale Belgiei, fiind numit de patru ori „Antrenorul anului” pe plan intern.

Puțină lume își aduce aminte că în 2008 Adrian Porumboiu a negociat cu Broos pentru a-l aduce antrenor la FC Vaslui. În ciuda idealurilor mari ale fotbalului românesc de la acea vreme, belgianul a refuzat oferta, susținând că infrastructura clubului era departe de nivelul calitativ pe care îl căuta el (bine, se pare că de fapt a invocat și motive familiale).

Ironia e și mai mare astăzi, dacă ne gândim că Broos a ajuns selecționer al Africii de Sud, echipă care în 2026 era pe cale să nu rezolve la timp situația vizelor pentru America!

Epilogul

Nu știu cât fotbal vom vedea în această seară. De o parte avem un uragan, pe Aguirre, care caută să convertească vulcanismul jucătorilor săi (și al său) într-un coșmar pentru orice adversar. De cealaltă parte, Broos, fundașul central masiv, cerebral, pașnic, va căuta să mențină disciplina formației sale.

Ambele echipe vin cu un dezavantaj semnificativ: lipsa meciurilor oficiale. Mexicul nu a fost nevoit să le dispute, pentru că s-a calificat din oficiu, ca țară-gazdă, pe când naționala Bafana Bafana nu a mai avut un meci cu miză din 4 ianuarie, când a părăsit Cupa Africii pe Națiuni în optimile de finală.

Azteca va mai fi îmbătrânit un pic și tribunele i s-au mai atrofiat un pic, la „doar” 87.523 de locuri, însă altitudinea și presiunea publicului își vor spune cuvântul. Ambele echipe sunt relativ obișnuite cu înălțimile (Johannesburg se află la vreo 500 de metri mai jos de Ciudad de Mexico), dar ora meciului (13:00) – adaptată publicului european – va fi dificil de gestionat.

De această dată, jucătorii și staff-urile tehnice vor intra, ca în majoritatea stadioanelor actuale, prin mijloc. Broos din 2026 va păși în templul mexican mai încet, mai înțelept, alături de tinerii săi elevi, cei mai mulți dintre ei roade ale talentului african local. Aici, unde și-a consfințit cariera de jucător cu naționala țării sale, revine să-și ceară dezlegare de la zeul fotbalului cu mulțumirea celui care a pus umărul la construcția unei noi lumi acolo unde mulți se mulțumesc doar să eticheteze drept „lumea a treia”.

Alături, la cealaltă bancă de rezerve, va fi vechiul său adversar, Aguirre, care își va încheia la rândul său cariera de antrenor după Campionatul Mondial. Două legende, legate de același fir roșu: vulcanul Azteca, tronul regelui Pélé și parcul de joacă al capriciosului Maradona. Să sperăm că și în acest an va erupe fotbal de calitate, povești pentru generațiile viitoare și un spirit sportiv cu adevărat autentic!

În loc de final.

Unii colegi jurnaliști, precum stimabilii de la iAM Sport, acuzau lipsa de calitate a meciurilor de la acest Campionat Mondial (fie vorba între noi, până una-alta, cum îndrăznim să comentăm, de vreme ce România nu se află acolo nici chiar în aceste condiții?!). La edițiile trecute ale turneelor finale, și eu mergeam după această fentă, a nemulțumirii față de prestațiile echipelor mici care îmi păreau prea mici și ale echipelor mari care păreau că nu respectă competiția (și poate așa e, dar știi ce?, pe barba lor o fac și ele pierd trofeul la final!).

La această Cupă Mondială, TACTIQUE vă propune să ne bucurăm împreună de poveștile pe care ni le aduce acest „Crăciun de vară”, unde stăm toți uniți laolaltă în jurul fotbalului, venind fiecare cu valorile sale, cultura sa, mentalitatea sa și demonstrând că putem conviețui. Evident, doar unii vor câștiga trofeul, dar cu siguranță toți vom câștiga mai mult decât dacă alegem blazarea, dezbinarea, reveria unui trecut idealizat. Cine știe câte ocazii vom mai avea de a ne bucura de acest spectacol…?